Visătorii nu mor niciodată
35.00 lei
E greu să găseşti cuvintele potrivite pentru a surprinde exact scriitura lui Carmen Voinea-Răducanu. Cu toate că autoarea ni se dezvăluie cu sinceritate şi inocenţă prin fiecare cuvânt pe care-l scrie, găsirea etichetelor exacte pentru a-i prezenta stilul pare o sarcină mai complicată decât am crede. Şi aceasta deoarece opera ei este de o bogăţie şi o complexitate care fac dificilă încadrarea într-un gen anume. Pe scurt, este inefabilă.
Citind-o pe Carmen Voinea-Răducanu, ai ocazia să descoperi confesiunile unui suflet în care au ars mocnit dureri, iubiri, speranţe şi iluzii şi din
Citind-o pe Carmen Voinea-Răducanu, ai ocazia să descoperi confesiunile unui suflet în care au ars mocnit dureri, iubiri, speranţe şi iluzii şi din
ale căror rămăşiţe fumegânde s-a înălţat până la cer o flacără pură ce a sublimat în ea toată suferinţa trecutului, s-a spart apoi în mii de scântei şi s-a recompus aievea, ca o veritabilă pasăre Phoenix, în fiinţă nouă, păstrând totuşi în ADN-ul ei sămânţa melancoliei, dulce povară a unor sfârşituri prea timpurii şi a unor începuturi prea târzii.
Chiar dacă viaţa a purtat-o uneori foarte sus şi de cele mai multe ori foarte jos, aducând-o periodic în infernul singurătăţii şi în genunile neputinţei, autoarea şi-a strâns de fiecare dată suferinţa şi a urcat cu ea, cioranian, pe culmile disperării, apoi şi-a continuat drumul spre înalt, suindu-se pe aripi de vis până la Cer, de unde îi zâmbesc mereu, plini de speranţă, îngeri mii şi mii.
Căci da, din tot acest zbucium lăuntric sfâşietor, redat sublim în metafore elevate, transpare paradoxal Speranţa, resuscitată cu obstinaţie în toţi anii marilor dureri şi ai uriaşelor neputinţe. Deşi majoritatea poveştilor depănate sunt triste, dar în fiecare silabă adevărate, în opera lui Carmen Voinea-Răducanu resemnarea e numai o iluzie, optimismul fiind constanta care a readus-o mereu pe Cale. Orîcât de multe încercări i-ar fi aşternut la picioare viaţa, cu ultimele fărâme de energie autoarea a găsit mereu motivaţia de a merge mai departe, poate rătăcind nordul din când în când, dar fără să piardă vreodată busola speranţei.
Visul i-a fost mereu la îndemână, alinare şi supliciu în acelaşi timp. Muzica pianului i-a acompaniat visarea, accentuându-i uneori solitudinea, dar destul de des şi efuziunea. Scrisul i-a fost refugiu, leac şi binecuvântată modalitate de împăcare cu sine şi cu viaţa. Cu fiecare pagină nouă şi cu fiecare cititor vrăjit, autoarea s-a vindecat de efemer deoarece în cuvintele răspândite celorlalţi ea a găsit ceea ce căuta dintotdeauna şi ceea ce, în taină, speră orice scriitor: iertarea supremă, izbăvirea prin scris.
Dând ecou micilor bucurii şi marilor nelinişti ale fiecăruia,cartea lui Carmen Voinea-Răducanu este o odă închinată Speranţei şi visătorului care sălăşluieşte în fiecare dintre noi. Iar visătorii nu mor niciodată, nu-i aşa? (Carmen Radu)
Chiar dacă viaţa a purtat-o uneori foarte sus şi de cele mai multe ori foarte jos, aducând-o periodic în infernul singurătăţii şi în genunile neputinţei, autoarea şi-a strâns de fiecare dată suferinţa şi a urcat cu ea, cioranian, pe culmile disperării, apoi şi-a continuat drumul spre înalt, suindu-se pe aripi de vis până la Cer, de unde îi zâmbesc mereu, plini de speranţă, îngeri mii şi mii.
Căci da, din tot acest zbucium lăuntric sfâşietor, redat sublim în metafore elevate, transpare paradoxal Speranţa, resuscitată cu obstinaţie în toţi anii marilor dureri şi ai uriaşelor neputinţe. Deşi majoritatea poveştilor depănate sunt triste, dar în fiecare silabă adevărate, în opera lui Carmen Voinea-Răducanu resemnarea e numai o iluzie, optimismul fiind constanta care a readus-o mereu pe Cale. Orîcât de multe încercări i-ar fi aşternut la picioare viaţa, cu ultimele fărâme de energie autoarea a găsit mereu motivaţia de a merge mai departe, poate rătăcind nordul din când în când, dar fără să piardă vreodată busola speranţei.
Visul i-a fost mereu la îndemână, alinare şi supliciu în acelaşi timp. Muzica pianului i-a acompaniat visarea, accentuându-i uneori solitudinea, dar destul de des şi efuziunea. Scrisul i-a fost refugiu, leac şi binecuvântată modalitate de împăcare cu sine şi cu viaţa. Cu fiecare pagină nouă şi cu fiecare cititor vrăjit, autoarea s-a vindecat de efemer deoarece în cuvintele răspândite celorlalţi ea a găsit ceea ce căuta dintotdeauna şi ceea ce, în taină, speră orice scriitor: iertarea supremă, izbăvirea prin scris.
Dând ecou micilor bucurii şi marilor nelinişti ale fiecăruia,cartea lui Carmen Voinea-Răducanu este o odă închinată Speranţei şi visătorului care sălăşluieşte în fiecare dintre noi. Iar visătorii nu mor niciodată, nu-i aşa? (Carmen Radu)
Recenzii
Nu există recenzii până acum.